Permettez-moi de prendre la parole. Je vis au skite depuis le début, ou mieux, j’étais déjà là avant le skite.
Les sœurs sont venues s’installer ici attirées par la proximité du ciel et l’odeur de la forêt. Elles ont construit des ermitages et une église, dont les peintures reflètent la couleur verte de l’environnement. J’entends leurs chants, comme si elles me demandaient, à moi aussi, de « supplier par un murmure de mes feuilles (ou plutôt, de mes aiguilles) le Créateur de l’univers de leur entrouvrir les portes » du Paradis.
Elles n’étaient pourtant jamais nombreuses et actuellement il n’y a qu’une « maica », qui vit au skite avec sa petite chatte à la recherche de la « viridité », comme une de leurs saintes a nommé cette énergie de vie insufflée par l’Esprit Saint.
Mais, en fait, elle est rarement seule… il y a d’autres personnes, qui viennent de temps en temps pour écouter le murmure des feuilles dans l’espérance de percevoir aussi « la murmure d’une brise légère », signe de la présence de Dieu. Pour nous, il est naturel d’être dans Sa présence. Eux, ils ont besoin de discuter, expliquer, chanter, écouter.
Depuis quelques années, ils sont bien nombreux à venir célébrer ici la fête de la Transfiguration. Cette fête, où le soleil d’été fait l’écho à la lumière émanant de Sa Face, mais sans pouvoir égaler à sa splendeur. Pourtant, la lumière d’été est bien vive ici, dans les montagnes.
Je commence á connaître les personnes, qui viennent ici régulièrement ; évêques, moines et moniales, simples fidèles, catholiques, orthodoxes, protestants, même juifs.
Ils se réunissent dans la « chambre haute », petite salle de conférence construite au-dessus d’une bibliothèque bien vaste. Je me penche un peu… un tout petit peu, sans faire de bruit, pour les écouter. Le thème de cette année est la présence des prophètes Moïse et Élie à la Transfiguration. D’abord c’est le Père Cornel – je le connais bien, il est le prêtre du skite – qui aborde la question, comment s’approcher de Dieu, comment pouvoir se tenir en Sa présence. Ensuite, le Père Tarciziu Șerban, déjà un intervenant fidèle, nous emmène à réfléchir combien l’évènement de la Transfiguration est important pour l’établissement de la Nouvelle Alliance. Suivent deux présentations, l’une patristique du Père Radu Gârbacea, qui analyse quelques homélies grecques des ive-viie siècles ; il est parmi nous la première fois, j’espère, qu’on le reverra ! L’autre médiévale, de Mère Éliane, qui nous présente ses récentes recherches en scrutant les commentaires bibliques de l’époque carolingienne. Nous écoutons aussi un texte envoyé par sr Cristiana Dobner, carmélite italienne, qui appuie par de nombreuses citations le rôle essentiel de Moïse et d’Élie dans la spiritualité carmélitaine, aussi bien dans la spiritualité individuelle que dans l’Ordre même, prédestiné par ses origines d’être un acteur privilégié du rapprochement entre juifs et chrétiens. Et… c’est déjà terminé ? Il manquait quelque chose… l’excursion d’histoire d’art par le professeur Tereza Sinigalia, qui n’a pas pu venir, mais nous a envoyé un message en nous assurant de sa communion spirituelle.
Au déclin du jour, les Vêpres de la fête sont célébrées, en attendant la levée du nouveau jour pour continuer prières et chants.
Dès le matin, de nombreux pèlerins se joignent à ceux déjà présents. La Divine Liturgie est présidée par Mgr Mihai Fraţila - un ami de longue date, lui aussi – avec l’assistance d’une douzaine de prêtres. Mes branches frémissent en écoutant les chants, même si cette fois, je les entends un peu moins ; mon ami le torrent, qui a l’habitude d’être plus silencieux à cette saison, est bien bavard, car cet été, il a beaucoup plu. Mais pour la fête, le temp est devenu plus clair, comme si la Lumière Divine se reflétait aussi dans les nuages.
Après la Liturgie et l’Acathiste chanté parmi les arbres, certains restent encore un peu, d’autres pèlerins repartent pour voir le petit musée juif de Târgu Mureş récemment ouvert.
Tous – y compris moi – portons la bénédiction et le désir : Seigneur, il nous est bon d’être ici !
Un sapin
&&&&
Vă rog să îmi permiteți să iau cuvântul. Eu trăiesc la
schit încă de la început, mai bine zis, eram încă dinainte de existența
schitului.
Surorile au venit să se instaleze aici, aproape de cer și
de mireasma pădurii. Au construit aici chilii și o biserică a cărei picturi
reflectă culoarea verde a mediului înconjurător. Le ascult cântările, ca și cum
ele mi-ar cere și mie să „Îl rog pe Creatorul universului, printr-un murmur al
frunzelor (sau, mai degrabă, al acelor mele), să le întredeschidă porțile” spre
Rai.
N-au fost niciodată numeroase și, de fapt, în
prezent nu există decât o „maică” ce trăiește la schit împreună cu pisica sa,
în căutarea „verdeții”, cum numea una din sfintele lor această energie de viață
insuflată de către Sfântul Spirit.
Dar, de fapt, ea este rareori singură..., sunt și alte
persoane care vin, din când în când, să asculte murmurul frunzelor, cu speranța
că vor simți și „murmurul unei adieri ușoare”, semnul prezenței lui Dumnezeu.
Pentru noi, este întru totul natural să ne aflăm în prezența Lui. Ele, însă, au
nevoie să discute, să explice, să cânte, să asculte.
De câțiva ani, sunt foarte numeroși cei care vin aici să celebreze
sărbătoarea Schimbării la Față a Mântuitorului, această sărbătoare în care
soarele de vară se face ecoul luminii ce emană de la Fața Sa, dar fără să poată
egala splendoarea acesteia. Totuși, lumina de vară este foarte puternică aici,
între munți.
Încep să cunosc persoanele care vin aici cu regularitate:
episcopi, călugări și călugărițe, simpli credincioși, catolici, ortodocși,
protestanți, chiar și evrei.
Se adună în „camera de sus”, mica sală de conferințe
construită deasupra unei biblioteci foarte mari. Mă aplec un pic, doar un pic,
fără să fac vreun zgomot, ca să ascult. Tema din acest an este prezența
profetului Moise și Ilie la Schimbarea la Față. Mai întâi, părintele Cornel –
îl cunosc foarte bine, este capelanul schitului – este cel care abordează
subiectul: cum să ne apropiem de Dumnezeu, cum să stăm în prezența Lui. Apoi,
părintele Tarciziu Șerban, o prezență constantă, ne conduce să reflectăm asupra
importanței evenimentului Schimbării la față pentru stabilirea Noului Legământ.
Urmează două prezentări, una patristică, a părintelui Radu Gârbacea, care analizează
câteva predici grecești din sec. iv-vii. Părintele se află printre noi
pentru prima dată și sper că va mai reveni. Cealaltă prezentare de Ev Mediu,
cea a Maicii Éliane, ne prezintă cercetările sale recente de examinare a
comentariilor biblice din perioada carolingiană. Ascultăm și un text trimis de
către sora Cristiana Dobner, carmelită italiană care se apleacă, prin numeroase
citate, asupra rolului esențial al lui Moise și al lui Ilie în spiritualitatea
carmelitană, atât în spiritualitatea individuală cât și în cea a Ordinului
însuși, ordin predestinat prin originile sale să fie un actor privilegiat al
apropierii între evrei și creștini. Și..., s-a și terminat? Mai lipsea ceva...,
excursul de istoria artelor al profesoarei Tereza Sinigalia, care nu a putut
veni, dar ne-a trimis un mesaj, asigurându-ne de comuniunea sa spirituală.
Spre seară, s-a celebrat Vecernia sărbătorii, în
așteptarea noii zile, pentru a continua rugăciunile și cântările.
Încă de dimineață, numeroși pelerini se alătură celor
deja prezenți. Sfânta Liturghie este prezidată de către P.S. Mihai Frățilă – prieten,
și el, de multă vreme al Schitului – asistat de doisprezece preoți. Crengile
mele freamătă ascultând cântările, chiar dacă, de această dată, le aud mai
puțin căci râul, prietenul meu care are obiceiul să fie destul de liniștit în
această perioadă, este destul de gălăgios căci, în această vară, a plouat mult.
Dar, pentru sărbătoare, vremea s-a făcut mai
frumoasă, ca și cum Lumina Divină s-ar fi reflectat și în nori.
După Liturghie și după Acatistul cântat printre copaci,
unii mai rămân puțin, alți pelerini pleacă să vadă micul muzeu evreiesc din
Târgu-Mureș, inaugurat recent.
Poartă cu toții – inclusiv eu – binecuvântarea și
dorința: Doamne, cât de bine ne este nouă să fim aici!
Un brad
